Despre alianțele pietiste și scuipatul pe icoane
Primii creștini nu au fost persecutați de Imperiul roman pentru că s-ar fi împotrivit „căsătoriilor homosexuale” (o idee absurdă spre ridicolă pentru orice civilizație clasică, inclusiv cea păgână epicuristo-stoică), ci din motive politice, pentru că biserica (ekklesia) a fost, de la bun început, un concept socialist-comunitar incompatibil cu civismul pre-burghez al lumii latine precreștine. Este aberant, chiar caraghios, să ni-i imaginăm pe nepoții lui Cicero, care aveau mii de zei și nu „credeau” (în sens creștin modern) în nici unul, persecutând creștinismul primitiv din motive „teologice”. Creștinii erau și sunt dușmanii Imperiului (ai oricărui imperiu) pentru că nu puteau accepta zeificarea lui Cezar (o noțiune care, exprimată în limba de lemn actuală, ar suna aproximativ ca: un strong comitment către valorile euro-atlantice, sau către „lumea liberă”), și pentru că se opuneau sclavagismului, care era baza economică a Imperiului, așa cum salariatul alienat din capitalismul postmodern rămâne baza economică a imperiilor de azi – printre care, într-adevăr, se numără probabil și noul imperiu rusesc, dar imperiul care, de 25 de ani, nimicește poporul român și baza lui existențială pe plan ecologic, economic și cultural nu este cel rusesc, ci cel occidental. Prin urmare, felul de „creștinism” pietist-apolitic, ba chiar „de dreapta”, auto-considerându-se compatibil cu exploatarea omului de către om, pe care unii șmecheri (printre care găsim, din păcate, și fețe bisericești, și monahi) îl propovăduiesc de o vreme în România, nu este altceva decât o flegmă în chipul dumnezeiesc al lui Hristos, și în obrazul sfinților martiri. După 150 de ani de uzurpare filetistă a crezului în slujba agendei naționalist-masonice, și mai ales după 25 de ani în care partidele „de dreapta” au renunțat și la simularea creștinismului când vine vorba de a-i ocroti pe cei umili și săraci de lăcomia și de violența celor avuți, să te trezești mare creștin politic pe Facebook și Aavaz pentru a proteja căsătoria civilă (care nu reprezintă, n-a reprezentat niciodată, și nici nu are cum să reprezinte o taină a Bisericii) de primejdia artificială a „căsătoriilor gay”, este, în cel mai bun caz, o dovadă de superficialitate teologică absolută, de amatorism păcătos în cele sfinte – în cel mai rău caz: o nouă uzurpare a numelui lui Hristos. Eu, unul, rămân uimit și șocat de reacțiile – clar majoritare – celor care consideră drept „contradictorie” declarația lui L. Dragnea împotriva
