Mit şi simbol în portul popular
Portul popular – pe care noi îl numim costum – nu este același lucru cu haina. Sintagma „Haina îl face pe om” este recentă, căci presupune deosebiri esențiale între om și haină: se presupune că haina are puterea de a-l transforma pe om aşa cum nu este. Este, aşadar, un obiect străin de persoana celui care-l poartă, capabil să îl schimbe pe acesta, să îl prefacă. Şi totuşi, acest mod de a gândi nu este chiar străin de rostul principal al portului: de a-l desăvârşi pe om. Se accentuează de către specialişti că, în cazul culturii populare, valoarea principală a obiectelor nu este cea estetică, ci cea utilitară. Așa cum se spune că o casă este clădirea în care ne adăpostim de vremea rea și de animalele sălbatice, se poate susține și că îmbrăcămintea este un mod de a ne proteja de frig, de soare. Casa este însă, știm bine, fiecare, mult mai mult decât răspunsul la o nevoie fizică; la fel şi îmbrăcămintea. În acest caz, portul tradiţional, aşa cum îl admirăm în muzee şi expoziţii, nu este în primul rând frumos, ci util. Dar atunci, care este utilitatea broderiilor, culorilor, garniturilor şi celorlalte podoabe? Unii dintre cei care au filosofat asupra legăturilor dintre om şi lucrurile sale (precum Leo Frobenius şi Mircea Eliade) susţin că nu utilitatea determină valoarea obiectelor tradiţionale, ci puterea lor de a-l aşeza pe om într-o lume consacrată, de a-l face aidoma zeilor. Astfel, rostul portului este de a-l asemăna pe om cu Dumnezeu. Ceva au în comun haina şi casa: ambele sunt adăposturi care conţin, ca pe un miez, omul. Desigur că şi zidurile şi hainele adăpostesc; dar într-un sens mult mai larg şi mai adânc decât ne imaginăm noi astăzi. Omul care vine pe lume gol, iese din primul său sălaş: casa copilului („casă de piatră”, cum s-a urat la nunta părinţilor, trainică, inexpugnabilă pentru existenţa copilului înainte de naştere) este placenta, pe care o părăseşte la naştere, atunci când trece pragul spre lumea albă, de sub soare. Aceasta se mai cheamă sălăşel sau sălaş (asemenea casei sau cosciugului). Cât de curând, pruncul trebuie readăpostit: după ce este purificat în scalde rituale, este strecurat în cămaşa de mire a tatălui, dacă este băiat, sau în cea a mamei, dacă este fată; i se pregătește un brâu sau fașă în care i se leagă plante augurale, grâu, usturoi, dar și pâine, tămâie, sare și, foarte important pentru ce vrem noi să înţelegem, trei bucățele din casa copilului. Forma sa umană, tiparul existenţei sale terestre este conţinut, mai întâi, în această cămaşă. Placenta, fostul adăpost, este îngropată, ca un trup părăsit de suflet, în locuri anume, ferite. De aici înainte, copilul va avea portul său, care îl va învestmânta şi care devine, pe această lume, dublul său, umbra sa. Căci există o continuitate între om și vestmânt. Portul nu se reprezintă pe sine (ca hainele orăşeneşti, obiecte cu valoare estetică sau utilitară), ci îl reprezintă pe om – cu vârsta, starea, ocupaţia sa, dar şi cu toate calităţile transumane, care îl integrează pe om în dimensiunea cosmică. Adică îl apropie, aşa cum spuneam, de divin. Vestmintele nu se cumpără, ci se creează ritualic, în cadrul unui sacerdoţiu care, de la cultura plantelor textile până la ţesut, cusut, împodobitul şi îngrijitul obiectelor încheiate, revine femeii. Patroana este însăşi Maica Domnului: Dar Maica Sântămăria, Toarce-n furcă de măslin Cu caierul de mătasă, Cu firul de mărgărit Toarce firul Cât e firul, Toarce faşă unui fiu. În multe mitologii ţesăturile, urzelile sunt modele de creaţie, rezultatele unor acţiuni demiurgice. Activităţi preponderent feminine (în societăţile tradiţionale exclusiv feminine), torsul şi urzitul pânzei simbolizează întemeierea lumii în variantă feminină. Maica Domnului este o divinitate a pământului şi a apei, a fertilităţii şi a morţii. În acest caz – al mitologiei româneşti – pregătirea creaţiei (torsul şi ţesutul ritualic) sunt zădărnicite de intervenţia unor sfinţi (Sfântul Ion îl răpeşte pe Iisus Maicii Sale pentru a-l boteza), de intruziunea masculinului neiniţiat în tainele naşterii şi ale morţii. Legende cunoscute prin intermediul mitologiei antichităţii clasice greceşti care înfăţişează calitatea de ţesătoare primordială a divinităţii supreme feminine sunt de regăsit şi la noi: „Păianjenul s-a pus la întrecere cu Maica Precista: care să toarcă mai subţire. Se pune Maica Domnului şi toarce subţire ... subţire ... Un’ se pune şi păianjenul şi toarce şi mai subţire, şi-şi mai dă şi drumu-n jos pe fir ...
- Fă şi tu dacă poţi aşa!
