Pactul de la Anchorage și „securitatea ucraineană” (I)
Pe când propaganda guvernelor Occidentului plural euro-atlantic mai vorbea de victoria Ucrainei în războiul cu Rusia, beligeranții din tabăra ucraineană erau „de acord” ca pacea să includă restabilirea frontierelor sovietice ale statului ucrainean. Astfel problema era pe jumătate rezolvată: una din părțile în conflict, și anume cea în pierdere de teren, accepta capitularea celeilalte părți; nu mai rămânea decât ca și aceasta să accepte. După ce s-a constatat că victoria văzută la orizont nu este decât un punct imaginar care se depărtează cu cât te apropii de el, discuția despre izgonirea rușilor de pe teritoriile ocupate de ei s-a deplasat către tema oferirii de garanții privind integritatea teritorială a Ucrainei; evident integritatea teritoriului cu care Ucraina va rămâne după „câștigarea” războiului. Problema garanțiilor a devenit astfel „lung subiect de vorbe și de ipoteze”. Întrucât războiul din Ucraina nu a fost și nu este, însă, un război local, ci unul mondial, și nici un război pentru teritorii, ci pentru o nouă ordine mondială, soluția pentru terminarea lui, care include și identificarea „garanțiilor ucrainene”, poate fi găsită doar în context global. YALTA DIN ALASKA În 1945, la Yalta, în Crimeea, s-au întâlnit liderii celor trei puteri învingătoare din al Doilea Război Mondial (războiul nu se sfârșise încă, dar deznodământul său era deja clar) pentru a stabili ordinea postbelică a lumii. Era vorba despre Stalin (Rusia sovietică), Roosevelt (SUA) și Churchill (Marea Britanie). Deși oficial absentă, Franța, datorită înțelegerii prealabile intervenite între Stalin și generalul De Gaulle, a participat și ea (indirect) la împărțirea prăzii, prin înțelegerile de la conferința celor „trei mari” primind o zonă de ocupație în Germania învinsă și un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ale viitoarei ONU. Așa s-a instaurat ordinea mondială bipolară, bazată pe lupta și unitatea contrariilor (sistemul comunist și sistemul capitalist) aflate în echilibru de putere (mai ales nucleară). Această ordine a asigurat pacea lumii sau, cel puțin, evitarea unui alt război mondial, accesul Americii și Rusiei la statutul de superputere globală, precum și, prin efectul decolonizării (adică al demolării imperiilor coloniale, în special britanic și francez), libertatea comerțului la scară universală. O atare libertate a servit interesele superputerilor emergente – SUA și URSS – dar a condus, pe termen lung, și la ridicarea unor noi puteri din afara spațiului euro-atlantic, care astăzi își cer un loc la masa decidenților globali. Până la acest ultim episod, celor doi mari le-a mers, însă, foarte bine. Declinul lor a început odată cu abandonul Rusiei sovietice și, astfel, decesul sistemului mondial bipolar. Dispariția sistemului implica, legic, căderea ambilor poli ai contradicției pe care el s-a bazat. Unipolarismul american subsecvent a apărut spontan, mai mult cu titlu simbolic decât ca realitate, alimentat doar de iluzia victoriei SUA. Valorile americane învinseseră, dar puterea americană, cu toate componentele ei (economică, monetară, culturală, militară) intra în declin. În prezent, iluzia destrămată lasă lumea într-o dezordine totală și fostele superputeri ale ordinii bipolare sub amenințarea includerii forțate într-o ordine calibrată potrivit concepțiilor și tradițiilor asiatice, insensibilă față de tradițiile și interesele lor vitale. Sentimentul că istoria azi se face în alte zone ale lumii decât cele pe care SUA și Rusia și le-au împărțit la Yalta, precum și că acolo apar concentrări de putere pe care ele nu le mai pot domina și care se emancipează până la a fi gata să impună reguli cu totul noi de comportament internațional, declanșează o reacție aproape reflexă atât la Washington cât și la Moscova: întoarcerea la originea procesului care le-a propulsat în fruntea ordinii globale pentru aproape un secol. Iată de ce întâlnirea de la Anchorage, în Alaska, a avut caracterul unei reveniri în punctul de plecare de la Yalta, în Crimeea. Trei diferențe majore confirmă cumva spusele lui Marx potrivit cărora atunci când istoria se repetă, dacă prima dată a fost tragedie, a doua oară va fi comedie. În primul rând, la Yalta, în 1945, SUA și Rusia erau superputerile în ascensiune, pe când la Anchorage, în 2025, ele sunt două superputeri decadente. Nici egalitarismul comunist („visul sovietic”), nici liberalismul american („visul american”) nu mai inspiră. Nici armatele lor nu mai pot câștiga pacea, chiar dacă uneori mai câștigă războaie. Nici creativitatea lor nu mai împinge progresul lumii. Nici modul lor de viață nu mai atrage. În al doilea rând, prezente direct și, respectiv, indirect la Yalta, Marea Britanie și Franța, pe atunci puteri decadente, nu au mai fost invitate la Anchorage; acum ele sunt puteri expirate cu valoarea unor simple muzee de istorie ai căror custozi nu au uitat nimic și nu au învățat nimic din trecerea lor prin lume. În al treilea rând, deși, cu certitudine despre resetarea ordinii mondiale s-a discutat la Anchorage (tema ucraineană fiind abordată doar întrucât privea nevoia ieșirii din capcana unui război care blochează energiile ambelor acolo unde ele nu au de ce fi epuizate), tocmai superputerile emergente (China, dar și India sau Brazilia) nu au fost chemate să participe. De aceea se poate spune că dacă la Yalta s-a născut o nouă ordine mondială, la Anchorage vechea ordine mondială și-a dat ultima suflare. Numai că, în loc să coboare steagul în bernă, cu frivolitatea senilității caracteristice imperiilor muribunde, Președintele Trump a întins covorul roșu. Vladimir Putin știa că vine la priveghi și dorea doar să discute despre împărțirea moștenirii defunctului. ÎNȚELEGERLE ȘI NEÎNȚELEGERILE DE LA ANCHORAGE – O SIMULARE
- Cel mai probabil este că la Anchorage s-au discutat condițiile retragerii SUA din Europa; adică modalitățile eliberării Europei de sub ocupația americană. După optzeci de ani scurși de la Yalta și treizeci și șase de la Malta, SUA renunță la a mai ocupa bătrânul continent european și la frontul european antirus. (Spre deosebire de britanici, americanii nu sunt rusofobi, ci, mai degrabă, rusofili.) Rusia renunțase deja la partea ei de Europă încă din 1990, dar Americii i-au mai trebuit încă trei decenii și jumătate pentru a înțelege rațiunea acestei aparente capitulări și avertismentul lui Mihail Gorbaciov cum că îi va da cea mai grea lovitură lăsând-o fără adversar. Fără cooperarea cu Moscova, Washingtonul nu poate gestiona nici viesparul european nici echilibra puterea Chinei, nici domoli ambițiile Indiei, Iranului și Turciei.
- Cum rămâne cu Orientul Mijlociu? Acolo SUA este ostateca lobby-ului israelian organizat de eternul premier Benjamin Netanyahu, care a prins ca într-o pânză de păianjen Congresul american, obligând administrația să ducă o politică exclusiv militaristă, potrivnică intereselor americane. Ca și în cazul retragerii din Europa, retragerea Americii din viesparul medio-oriental nu se poate realiza fără ajutorul Rusiei.
- Este limpede că Vladimir Putin nu ar fi putut face nici un rabat cu privire la parteneriatul fără limite dintre Rusia și China; după cum tot indubitabil este că la întâlnirea de la Anchorage tema ascensiunii chineze către statutul de superputere globală a fost inevitabilă. Cel mai important rival strategic al SUA este cel mai important partener strategic al Rusiei, iar America nu-i poate oferi acesteia nici un substitut pentru aliatul chinez. La asta a dus politica administrațiilor soroșiste americane care au constituit vârful vizibil al statului subteran neo-bolșevic.
- Pe harta lumii ar mai rămâne America de Sud și Oceanul Arctic. Cu referire la cel din urmă, Rusia ar fi putut face concesii, convenind la nivel principial partajarea exploatării resurselor lui. Cu privire la cea dintâi, logic ar fi fost ca Moscova să admită respectarea doctrinei Monroe, dar cu amendamentul că, dacă ea și, eventual aliații ei, s-ar obliga să nu încerce a-și extinde influența în spațiul sud-american în detrimentul Americii (inclusiv prin prezență militară), Washingtonul, la rândul său, ar trebui să se abțină de la „exportul revoluției globalismului neo-bolșevic” în respectivul spațiu.
- Dincolo de teritorii mai erau și alte subiecte sensibile: soarta dolarului ca monedă de rezervă internațională, sistemul instituțiilor financiare internaționale, mecanismele internaționale de plăți, garantarea liberului schimb, dezideologizarea relațiilor internaționale, multipolarismul ordinii mondiale. La unele din aceste întrebări istoria s-a pronunțat deja prin hotărâri fără drept de apel. În legătură cu altele, precum dezideologizarea, cei doi Președinți nu aveau divergențe majore. Altele trebuie date spre analiza experților. În legătură cu raportul liber schimbism – protecționism sau centralizare – descentralizare, mai degrabă s-a convenit asupra a ceea ce nu s-a putut conveni sau, cine știe, asupra unei piese de teatru global cu „polițistul bun” și „polițistul rău”.
