Scurte observaţii asupra intereselor româneşti în actuala (sau viitoarea) confruntare NATO-Rusia şi China
Pe măsură ce evenimentele din Ucraina par a-şi urma cursul implacabil iar conflictul Occident-Rusia (sau, mai degrabă SUA-Rusia) continuă pe din ce în ce mai multe căi (economice – sancţiunile impuse dinspre Washington precum şi atacul asupra rublei, care a dus la o devalorizare fără precedent în ultimii cincisprezece ani a monedei Rusiei, la care se adaugă scăderea, foarte probabil stimulată politic, a preţului petrolului, care afectează direct capacitatea economică a Rusiei), în Europa şi nu numai are loc o mişcare cvasi-subterană, mai greu de sesizat, dar din ce în ce mai puternică, de contestare a supremaţiei geopolitice a SUA. „Sfidarea” se referă mai ales la statutul Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO). Istoria ultimelor două decenii şi jumătate, de când NATO şi SUA practic nu au mai avut rival militar pe măsură, marchează o trecere interesantă de la consensul în ce priveşte războiul din 1991 împotriva Iraq-ului la o împotrivire cvasigeneralizată astăzi în ce priveşte deciziile NATO, cu centre de erupţie dintre cele mai surprinzătoare. Lucrul acesta poate suprinde numai analistul care consideră că puterea globală a SUA (economică, militară şi diplomatică) este dată pentru totdeauna, adică veşnică. În realitate, după prăbuşirea URSS-ului în 1990, două fenomene esenţiale au avut loc, anume refacerea parţială a puterii Rusiei şi avântul accelerat al puterii economice şi militare a Chinei. Ambele fenomene au avut consecinţe grele asupra raporturilor reale de putere din teren, care nu mai sunt în niciun caz cele din anii ’90. În acelaşi timp, criza economică globală din 2008, pornită din SUA şi resimţită acut în Europa, a pus ţările europene în faţa unor opţiuni grele: fie să continue o linie de supunere comodă la deciziile marilor actori globali, în frunte cu SUA (dar şi cu UE), fie să caute căi alternative, proprii, de rezolvare a problemelor complicate de natură economică şi socială cu care se confruntă. O Europă în criză nu mai este o Europă care să creadă în modelul economic global american (menţionăm aici tergiversarea cu iz de respingere a tratatului TTIP, considerată de mulţi analişti europeni un soi de supunere a economiei europene faţă de cea a SUA), nici în construcţia unei suprastructuri europene care pare depăşită de crizele locale, naţionale. În plus, avântul globalist al politicii UE şi semidependenţa de deciziile geopolitice americane au intrat într-o fază mai degrabă critică. Cei câţiva mari actori europeni (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, parţial Spania) caută, fiecare conform cu specificul său, să se descurce pe cont propriu în loc să articuleze o politică aşa-zis comună. Dar lucrul acesta este mai mult decât normal în situaţii de criză, unde profitul nu există, iar ponoasele sunt trase pe cont propriu. Astfel, Franţa, prima dintre potenţialele „dezertoare” ale sistemului de securitate şi geopolitic american, este, prin vocea celui mai în vogă partid al său, Frontul Naţional, una dintre criticile cele mai puternice ale dominaţiei americane în Europa. Este vorba în primul rând de aspectele militare, pe care Franţa, prin tradiţia sa binecunoscută din vremea lui Charles de Gaulle, le consideră esenţiale. Marine le Pen, preşedinta partidului Frontul Naţional este, în contrapartidă cu orientarea atlantistă cerută de Washington, o susţinătoare a unei linii de apropiere de Rusia lui Vladimir Putin şi de ieşire „controlată” din NATO[1]. Spania, vecina sudică a Franţei, cunoaşte din punct de vedere politic un fenomen interesant: apariţia, în numai un an, a unui curent politic contestatar care a reuşit, sub egida partidului Podemos, să răstoarne practic echilibrul bipartinic clasic al scenei politice spaniole. Podemos este partidul care, înfiinţat în ianuarie 2014, a ajuns la finele aceluiaşi an pe primul loc în sondajele de opinie din Spania, cu aproximativ 28% din intenţiile de vot ale alegătorilor spanioli. Performanţă care dă de gândit şi care nu se poate explica în afara crizei generale economico-sociale care traversează ţara. Acest partid are înscris în programul său, la punctul 9, nici mai mult nici mai puţin decât retragerea ţării din NATO[2]. Italia este o altă ţară în care sentimentul că politica naţională şi cea europeană nu merg în direcţia bună a prins un contur din ce în ce mai marcat. În context, sublinierea caracterului „dependent” al Italiei de sistemul economic global american de securitate şi de cel euro-american economic a condus la apariţia unei variaţiuni de mişcări politice care contestă, de asemenea, politica americană în peninsula italică, ba chiar apartenenţa ţării la sistemul securitar american (NATO). Italia este, printre altele, una dintre ţările cele mai proruse ale Europei, alături de Franţa. Din motive economice, geopolitice şi chiar militare, este posibil ca politica ulterioară a Romei să capete din ce în ce mai mult un caracter continentalist şi nu atlantist, adică un caracter din ce în ce mai anti-NATO. Partidul M5S, Movimento 5 Stelle, al lui Beppe Grillo, un partid de asemenea antisistem (ceea ce înseamnă antiUE şi parţial antiNATO) este pe cale să răstoarne calculele politice de până acum din Italia, căci a ajuns la aproximativ un sfert din preferinţele electoratului italian. Interesant este că deşi nu este un partid care să susţină ideile corecte politic ale imigraţiei, el este votat şi de mulţi români, aşa cum rezultă din presa românească din peninsula italiană[3]. Partidul lui Beppe Grillo este un critic al prezenţei bazelor americane în peninsula italiană (se pare 59 la număr, locul doi în Europa, după Germania). Deşi critica la adresa acestor baze pare a fi de natură primordial economică, deschiderea unui front de atac în plan constituţional nu este lipsită de interes pe termen lung, aşa cum rezultă dintr-un document al partidului M5S[4]. Grecia, o altă ţară a flancului sudic european, este şi ea, şi nu de puţină vreme, un caz critic al UE. Nu vom repeta aici istoria zbuciumată a crizei economice şi politice a Greciei din ultimii ani. Vom arăta numai că, în prezent, în politica de la Atena, se pare că tendinţele antiUE şi antimondialiste (se pot subînţelege aici tendinţele antiamericane) sunt din ce în ce mai consolidate. Şi el un partid tânăr (de numai doi ani), partidul de stânga radical Syriza a câştigat în 2014 alegerile pentru Parlamentul European şi „ameninţă” cu noi victorii în alegerile legislative de anul viitor. Principala idee economico-politică a acestui partid este cea de opoziţie la politica de austeritate dictată de la Bruxelles. Printre alte puncte extrem de „interesante” ale programului politic al acestui partid grecesc (cum ar fi naţionalizarea băncilor sau naţionalizarea spitalelor private), la punctul 40 citim că formaţiunea politică doreşte închiderea tuturor bazelor militare străine şi ieşirea ţării din NATO[5]. Despre Ungaria lui Viktor Orban nu este încă momentul să vorbim ca despre o ţară care s-ar pregăti sau ar avea în vedere o repliere din NATO. Dar apropierea dintre Budapesta şi Moscova, pe de o parte, precum şi contraatacul diplomatic al SUA din ultima vreme, urmat de o contrareplică deloc minoră a Budapestei, fac ca Ungaria să fie un candidat destul de serios la titlul de partener nesigur al NATO, sau mai exact al SUA în regiune. Despre Ungaria s-a spus, de altfel, că ar fi un fel de cal troian al Moscovei în NATO, formulare mai mult decât semnificativă în contextul tensiunilor binecunoscute dintre NATO şi Rusia. Foarte recent, premierul maghiar a acuzat direct Washingtonul că ar vrea să implice Ungaria şi ţările din zona Europei Centrale într-un conflict periculos cu Rusia, din care aceste ţări nu ar avea nimic de câştigat[6]. Recent, o manifestaţie de solidaritate cu Rusia şi de condamnare a SUA a avut loc în... Germania, punctul nodal al intereselor geostrategice americane în Europa. Deşi presa nu a fost foarte promptă în a relata evenimentul, lucrurile nu pot fi ignorate cu totul[7]. Se ştie că politica Germaniei, la nivel oficial, este de condamnare a Rusiei lui Vladimir Putin pentru agresiunea împotriva Ucrainei. Dar, în acelaşi timp, un vast segment al clasei politice germane, în frunte cu fostul cancelar G. Schröder, se pronunţă mai degrabă spre o soluţie de tip diplomatic în relaţia cu Federaţia Rusă, poziţie pe care uneori chiar şi cancelarul Angela Merkel o susţinea. Însă o astfel de poziţie de respingere a unui potenţial conflict armat NATO-Rusia a fost afirmată şi de un grup destul de consistent de intelectuali şi politicieni germani, îngrijoraţi de escaladarea conflictului dintre NATO şi Rusia[8]. În Marea Britanie, aliatul tradiţional al SUA, partidul unui Nigel Farage (UKIP, partid eurosceptic care a câştigat cu 28% alegerile pentru Parlamentul European anul acesta) este şi el o dezvoltare politică ce ridică anumite semne de întrebare în legătură cu viitorul orientării pur atlantiste a politicii britanice. Sau măcar cu ponderea acestei orientări. În orice caz, în legătură cu criza ucraineană (care a fost, de fapt, de un an, capul de afiş al tuturor analizelor şi calculelor geostrategice continentale), Nigel Farage are o părere cu totul contrară celei „oficiale” a NATO[9]. Dar dacă în Europa lovită de criza economică şi conştientă de necesitatea menţinerii unor relaţii economice profitabile cu Rusia (mai ales Germania sau Italia) aceste mişcări sunt oarecum fireşti, vom fi surprinşi să constatăm că sentimentele anti-NATO se dezvoltă cu aceeaşi repeziciune la... antipozi, în Australia, adică acolo unde o altă confruntare geopolitică de mari dimensiuni se poate transforma într-un război perfid. Poziţia recentă, foarte amplu argumentată, a fostului prim ministru australian Malcolm Fraser este mai mult decât surprinzătoare aparent, dar nu şi dacă suntem conştienţi de contextul geopolitic complicat al Asiei de Sud-Est. Fostul şef al guvernului australian nu ezită să denumească SUA un “aliat periculos” al ţării sale şi să propună, nici mai mult, nici mai puţin, decât să decupleze Australia de la alianţa geostrategică cu SUA: “Este timpul ca Australia să înceteze dependenţa strategică de SUA. Relaţia cu America, ce a fost privită multă vreme ca benefică, devine acum periculoasă pentru viitorul Australiei. Noi efectiv am cedat Americii abilitatea de a decide când anume să mergem la război”[10]. Articolul politicianului australian este de o claritate care nu lasă loc de interpretări. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte exemple pe care le-am dat mai sus, care veneau din zona unor proiecte politice mai mult sau mai puţin conturate şi clare, eventual care ar putea fi bănuite de interese electorale, de data aceasta avem de-a face cu o analiză rece a unui specialist, fost şef al unui guvern dintr-o ţară care face tradiţional parte din sfera de influenţă a NATO şi deci a SUA. O atare poziţie tranşantă nu poate fi decât un semnal extrem de serios că actuala politică strategică a SUA reprezintă mai degrabă o ameninţare la adresa interselor ţărilor „aliate”, adică a ţărilor mici, care oricând se pot trezi victime colaterale ale confruntărulor geopolitice, geostrategice sau chiar militare ale marilor puteri. În cazul Australiei, este vorba despre tensiunile sino-americane. În cazul Europei, avem evident de-a face cu tensiunile ruso-americane. Aceste elemente sunt numai câteva din numeroasele exemple care se pot aduce în legătură cu actuala stare de nervozitate la nivel internaţional, care se poate transforma, din păcate, într-un conflict major. O astfel de ipoteză nu poate decât să ne facă să cântărim de mai multe ori înainte de a face un pas în direcţia cerută de aliaţii noştri mai mult sau mai puţin tradiţionali, mai mult sau mai puţin de conjunctură. Un pas „mic” pentru umanitate poate fi unul fatal pentru o ţară ca România, al cărui potenţial economic şi militar nu se află, aşa cum ştim, la un optim al său istoric. De aceea, în opinia noastră, interesul geostrategic al României nu este nicidecum o confruntare cu Rusia, ci o încercare de câştigare a unei neutralităţi de facto în raport cu deciziile NATO şi SUA faţă de Rusia. Contrar politicii duse până acum de preşedintele Traian Băsescu, România ar trebui să adopte o cale de dialog diplomatic într-un context geopolitic care, dacă se va degrada, ne va afecta iremediabil şi pe termen lung interesele naţionale. [1] http://www.frontpress.ro/2014/12/marine-le-pen-scandalul-torturilor-cia-pretext-pentru-franta-de-a-iesi-din-nato.html/comment-page-1 [2] “9. Una candidatura que rechace las intervenciones militares, que defienda la salida de la OTAN y sea firme defensora de las relaciones solidarias entre los pueblos.” (O candidatură care respinge intervenţiile militare, care apără ieşirea din NATO şi va fi o fermă apărătoare a relaţiilor de solidaritate între popoare”.) Afirmaţia este făcută în manifestul de început al acestei mişcări politice, denumit Manifiesto Mover Ficha (http://tratarde.org/wp-content/uploads/2014/01/Manifiesto-Mover-Ficha-enero-de-2014.pdf). Interesant este că acest manifest se subîntitulează: “convertirea indignării în mişcare politică”. Este, aşadar, vorba despre un partid al indignaţilor, un partid antisistem, un partid de criză. Cât de “mişcătoare” sunt nisipurile politicii europene în astfel de moment de criză ne putem, desigur, reaminti gândindu-ne la perioada interbelică… [3] http://www.gazetaromaneasca.com/observator/36-comunitate/7644-adepii-romani-ai-lui-beppe-grillo-qinfiinm-5-stelle-in-romania-s-demascm-i-s-inlturm-clasa-politic-coruptq.html [4] Il MoVimento 5 Stelle si domanda quale sia il fondamento giuridico delle basi Usa e se questo sia conforme all'ordinamento italiano ma, soprattutto, se la presenza di armi nucleari o altri tipi di armi nelle suddette basi contravvenga agli obblighi internazionali gravanti sull'Italia. Al riguardo è di preminente importanza l'influenza dell'articolo 11 della Costituzione. Sull'argomento continueremo a batterci fino a quando le istituzioni non comprenderanno che le tasse pagate dai cittadini italiani non possono essere investite nel mantenimento di un'organizzazione come la Nato, ormai concettualmente superata per fini e modi o, ad esempio, nel pagamento degli inutili F35 (un altro favore agli Usa). Dobbiamo trovare una nostra dimensione come Italia e abbandonare una rincorsa agli armamenti che più somiglia a un'emulazione dei cosiddetti Paesi forti” – “Mişcarea 5 Stele se întreabă care să fie fundamental juridic al bazelor SUA şi dacă acesta este conform cu ordinea italiană dar, mai ales, dacă prezenţa armelor nucleare sau a altor tipuri de arme în respectivele baze nu contravine cumva obligaţiilor internaţionale ce revin Italiei (…) etc. (http://www.beppegrillo.it/movimento/parlamento/difesa/2014/04/basi-nato-e-usa-quanto-ci-costano-1.html). [5] http://links.org.au/node/2888 . Acelaşi program poate fi consultat în traducere aici: http://www.globalresearch.ca/syriza-program-for-greece/31120. [6] http://www.evz.ro/viktor-orban-lanseaza-acuzatii-la-adresa-sua-vor-sa-ne-implice-intr-un-conflict-in-care-nu-avem-nimic-de-castigat.html [7] http://rt.com/news/214247-berlin-anti-nato-militarism-march/ [8] http://www.acs-rss.ro/index.php/arhiva-glasul/item/4-test-3-un-nou-razboi-in-europa-nu-in-numele-nostru-apelul-intelectualitatii-germane-in-frunte-cu-gerhard-schroeder-la-diplomatie-in-relatia-cu-rusia [9] http://www.ukipmeps.org/articles_879_Nigel-Farage-Stop-playing-wargames-in-Ukraine.html [10] http://nationalinterest.org/feature/america-australias-dangerous-ally-11858
