De ce nu i-a susținut decisiv președintele Trump pe trumpiștii români în alegerile prezidențiale din România?
Suveraniștii români (folosesc termenul „suveranism” așa cum a intrat el în limbajul comun românesc, chiar dacă încă nu a fost definit corespunzător, permițând astfel confuzia cu anti-europenismul și izolaționismul) au așteptat un mesaj explicit cu valoare de ultimatum din partea Casei Albe care fie să conducă la anularea efectelor directe ale loviturii de stat din 6 decembrie 2024 („turul 2 înapoi!”) fie să asigure victoria candidatului suveranist în alegerile neconstituționale din mai 2025. Acest mesaj nu a venit. Ei nu încetează a se întreba acum de ce Președintele Trump nu a intervenit în sprijinul candidatului trumpist, lăsând astfel drum liber celui macronist. Răspunsul cel mai simplu este: „pentru că Donald Trump nu este interesat într-o Românie trumpistă”. Cel puțin, nu este interesat să plătească oricât pentru o asemenea Românie. De ce nu este interesat? Iată întrebarea! CONSIDERENTE TACTICE Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a fost realizată printr-o lovitură de stat. Chestiunea a fost de mult elucidată atât de către majoritatea experților români, cât și de experții Comisiei de la Veneția pentru democrație prin drept, la care s-au adăugat demnitari de rang foarte înalt ai actualei administrații americane, dintre care cel mai proeminent a fost vicepreședintele SUA, dl J. D. Vance. Instituțiile românești și conducătorii acestora care și-au asumat riscul unei asemenea lovituri de forță nu ar fi putut fi făcuți să facă stânga împrejur decât, în mod firesc, tot prin forță. Or, abia instalată în funcție și intrată deja în conflict cu oligarhia ocultă care, infiltrată în instituțiile publice, a confiscat sau măcar a paralizat puterea statului oficial american (celebrul establishment), administrația Trump nu era pregătită pentru a amorsa o contralovitură de stat în România. (Nici pe ambasada sa la București, infectată de globalismul soroșist, nu se putea baza.) În același timp, nu trebuie uitat că lovitura de stat de la București a fost salutată, dacă nu chiar ordonată de Comisia von der Leyen, împreună cu președintele Franței și premierii Germaniei și Marii Britanii. Mai mult chiar, însăși administrația Biden își dăduse binecuvântarea. Prin urmare, spre deosebire de intervenția americană din 2012, care a răsturnat rezultatele referendumului pentru demiterea președintelui „pro-occidental” Băsescu-Petrov, călcând peste câteva milioane de voturi românești, în condițiile conivenței cu UE, de această dată, restabilirea respectului pentru votul românilor ar fi trebuit să aibă loc în confruntare cu UE; ceea ce ar fi presupus o mobilizare de resurse și niște operațiuni cu mult mai ample; iar asta într-un termen foarte scurt. Administrația Trump nu era nici în poziția și nici doritoare de a o face. În aceste condiții totul s-a rezumat la retorică. Vicepreședintele Vance (și nu numai el) a spus-o cu maximă claritate: parteneriatele strategice și alianțele SUA se pot întemeia numai pe comunitatea valorilor, adică pe sisteme similare de organizare a societății caracterizate prin aceleași libertăți recunoscute tuturor cetățenilor. La limită se pot face afaceri și cu state având regimuri politice diferite, dar alianțe între acestea America nu face. Răspunsul României oficiale a fost acela că ea se poate lipsi de parteneriatul strategic româno-american, dacă acesta nu se deplasează pe coordonatele globalismului revoluționar neo-bolșevic, ci se ancorează în solul conservatorismului suveranist. De unde se spunea și se credea că parteneriatul amintit (al cărui promotor eu însumi am fost, în anul 1997) constituie principala garanție de securitate națională de care dispune statul român (mai importantă chiar decât cea oferită de NATO), dintr-o dată am aflat că ne putem dispensa de el fără probleme întrucât putem obține o protecție superioară pe calea unui jurământ de vasalitate făcut protagoniștilor Europei franco-germane. Peste noapte, de unde vedeau în președintele SUA pe cel mai puternic om din univers și pe liderul suprem al lumii libere, românii (mai exact clanurile politice corupte de la București și echipa de zgomote a societății frustraților fanatizați) au descoperit că el este un cripto-autocrat de doi bani, frate cu monstrul dictator de la Kremlin. A ieșit la lumină astfel că, începând de prin anul 2005 și cu hotărâre din anul 2009, când a luat avânt doctrina „Marelui licurici”, promovată de președintele Băsescu-Petrov (susținut, să nu uităm, de intelectualii și magistrații #rezist / soroșiști), raporturile strategice ale României cu SUA (nu ca parteneriat, ci ca protectorat) nu au avut în vedere statul american oficial, ci statul subteran american. Se pare chiar că, în voiajele sale la Paris, președintele interimar al României, Ilie Bolojan, fără nici un mandat și fără vreo competență constituțională, ar fi convenit cu președintele minoritar al Franței, Emmanuel Macron, să înlocuiască, în acțiunea politică externă românească, SUA cu Franța, ca partener strategic. Pohta ce a pohtit „sora noastră mai mare” de pe malurile Senei încă din 1990 și care a făcut-o să își exprime indispoziția față de prioritatea strategică dată SUA de către România, încă din 1997, materializată în parteneriatul strategic româno-american. Ce putea face Casa Albă în asemenea condiții?! Să îi fi îndemnat pe români să voteze pe candidatul etichetat ca suveranist (prea puțin cunoscut și testat la Washington)? Aceasta însemna implicarea SUA pe față într-un război politic intern românesc, precum și într-un război cu UE, pe care avea toate motivele să creadă că îl va pierde; cum, de altfel, s-a și verificat. Inclusiv în lipsa unui asemenea îndemn explicit (îndemnuri implicite au fost) românii au votat masiv suveranismul (chiar de nu le-a plăcut și „suveranistul”) aducându-i o victorie anulată prin fraudă guvernamentală. În fața acestei determinări infracționale (căci vorbim despre încălcări grave ale legii penale), amenințarea cu nerecunoașterea rezultatului alegerilor nu ar fi avut nici un efect semnificativ. În dreptul internațional, „recunoașterea” se referă la state, iar nu la alegeri sau la guverne. Cine nu vrea să colaboreze cu un guvern sau cu un președinte pur și simplu nu o face, indiferent dacă statul respectiv este recunoscut ori dacă alegerile au fost acceptate ca fiind corecte sau nu. Dacă Washingtonul ar înceta orice conlucrare cu guvernul sau președintele român, pe motiv că aceștia sunt autor, respectiv produs al unei lovituri de stat, la Paris s-ar deschide sticlele de șampanie, căci atunci România ar deveni, în condițiile actuale în care are relații neprietenești cu Rusia și distante cu China, absolut disponibilă pentru îmbrățișarea franceză (nici Berlinul nici Londra, în mod tradițional, în lipsa unor interese strategice congruente, nefiind interesate de o legătură complexă cu Bucureștiul). Pe de altă parte, pentru o clică pornită pe calea extremă a loviturii de stat și prizonieră a oligarhiei parastatale europene (nu neapărat împotriva voinței ei, ci ca efect al capitulării consecutive unui act de înaltă trădare), nici o amenințare cu caracter politico-diplomatic nu ar fi contat. Și de ar fi dorit să reacționeze pozitiv nu i s-ar fi permis. Astfel, arătarea cartonașului galben ar fi restrâns mai degrabă spațiul de manevră al SUA în România, decât să îi confere o autoritate sporită asupra politicii globaliștilor neo-marxiști de pe Dâmbovița. SUA a acționat, deci, ținând seama de situația tactică, în conformitate cu interesele ei strategice. CONSIDERENTE STRATEGICE Atitudinea SUA față de România trebuie explicată, însă, și în context strategic. O anumită strategie americană exprimată în acțiunea de edificare și apoi de apărare a pax americana a făcut din statul român un partener extrem de important pentru superputerea globală care era SUA.
- Parteneriatul strategic româno-american s-a născut în 1997 întrucât la acea dată interesele celor două părți erau congruente. În ordinea mondială unipolară, care se instalase mai mult sau mai puțin spontan după încetarea Războiului rece și după dispariția URSS, SUA era cu adevărat singura putere aptă să își asume rolul de paznic al ordinii mondiale. În paza Americii era atunci nu numai pacea lumii, ci și libertatea comerțului și respectul pentru drepturile individuale. România era vital interesată în obținerea tuturor acestora și asta de o manieră durabilă. La rândul ei, exercitând acest rol imperial, America își câștiga dreptul la renta imperială. Pentru România nu era o problemă să o plătească, raportul cost-beneficii fiind corect.
- SUA s-au proclamat (probabil, sincer, deși eronat) învingător al Războiului Rece și, în consecință, au decis să își confirme și consolideze victoria, poziționându-se pe un aliniament întins de la Marea Baltică la Marea Neagră (asemănător celui impus imperiului țarist de Reichul german la Pacea de la Brest Litovsk, în 1918), precum și pe unul traversând Caucazul de Sud, Marea Caspică și Asia Centrală, cu peninsula balcanică și Orientul Mijlociu Extins (până în Golful Persic) în rol de hinterland. Pe atunci China nu era încă rivalul strategic al SUA, ca putere globală emergentă, și cu atât mai puțin India sau Arabia Saudită, iar Turcia juca rolul de aliat fidel în flancul sud-estic al NATO. În loc să se reformeze înțelegând că, în logica obiectivă a ordinii bipolare, contrariile mor împreună, SUA a trecut la desăvârșirea imperiului său global (prezentat ca „imperiu necesar” și democratic) ocupând și jumătatea de Europă cedată Rusiei la Yalta (cealaltă jumătate era deja ocupată din 1945) cu intenția ca de pe atari poziții să mențină vechiul său adversar global rus la statutul de putere regională și vechiul său concurent vest-european în dependență securitară absolută. Cele două (ocuparea Europei și îndiguirea Rusiei) se presupuneau una pe cealaltă și se articulau într-o viziune strategică având punctul de întâlnire în Marea Neagră.
- De atunci lumea s-a schimbat. Din „Secolul Americii” s-a trecut în „Secolul Asiei” și pentru a face față sfidărilor acestui secol, în care se naște o ordine multipolară postamericană, SUA are nevoie de sprijinul sau, cel puțin, de neutralitatea Rusiei. Oricum nu îi trebuie un război cu Rusia și nu mai are nici un interes să se lupte ca Rusia să rămână la porțile Europei pentru confortul sateliților săi europeni.
- România este esențială pentru statul subteran american, care este parte a rețelei mondiale neo-marxiste parastatale promotoare a revoluției globaliste, dar nu și pentru statul constituțional / oficial american, pentru entitatea politică suverană așezată pe temelia Constituției SUA. Respectivul stat subteran a fost nucleul dur al amintitei rețele și după ce el a suferit înfrângerea (parțială și provizorie) în lupta cu statul constituțional, la alegerile prezidențiale și parlamentare americane din 2024, ștafeta a fost preluată de ramura sa vest-europeană, aflată în spatele furibundei campanii anti-suveraniste și a fraudei electorale uriașe de la alegerile prezidențiale românești din mai 2025. De aceea, coloana a cincea globalistă din România a și primit, pe canale bancare (sic!), de pe soroșistul Wall Street, mesajul potrivit căruia candidatul „pro-european” Nicușor Dan trebuie să fie scos câștigător în lupta cu reprezentanții curentului suveranist, indiferent de numele lor. Și România „a ales” ... neomarxismul global, întorcând astfel spatele suveranismului american reprezentat azi de administrația Trump și părăsind parteneriatul strategic cu SUA.
